Revolta din '87 a muncitorilor brasoveni, prin ochii singurului ziarist strain ajuns acolo in zilele terorii
Inceputul sfarsitului

Niciodata nu voi uita drumul Bucuresti - Brasov pe care l-am facut cu un tren accelerat duminica, 13 decembrie 1987. Venisem la Bucuresti pentru a relata despre conferinta extraordinara a Partidului Comunist, care urma sa inceapa in Capitala, in ziua urmatoare. Era cea de-a 19-a calatorie pe care, in calitate de corespondent al ziarului "La Vanguardia" din Barcelona, o faceam intr-o tara pentru a carei limba si cultura nutream o mare afinitate. Noua, corespondentilor de presa straini, nu ne era usor sa obtinem viza de intrare pentru a ne desfasura activitatea in Romania. Iar atunci cand vizele ne erau acordate, eram supusi unei scandaloase supravegheri politienesti. Inca imi mai aduc aminte ca, la Hotelul Bucuresti, eram cazat intotdeauna in aceeasi camera, foarte probabil pentru ca era dotata cu un sistem de ascultare si, poate, cu camera video. Ca urmare a presiunilor occidentale (in special a SUA) si din cauza interesului sovietic in a obtine o noua garantare a frontierelor stabilite dupa cel de-al doilea razboi mondial, tarile comuniste din CSCE (intre care si Romania) au trebuit sa faca unele concesii (teoretice) pentru a ne facilita munca. Dupa lungi si dificile negocieri birocratice, eu dispuneam de o viza cu intrari multiple intr-o perioada in care guvernul roman aproape nu permitea intrarea in tara a jurnalistilor straini.

Prima scanteie a incendiului ce avea sa vina in 1989

Cu o luna inainte, avusese loc o grava revolta a muncitorilor din Brasov, in cursul careia, pentru prima data, s-au putut auzi lozinci anti-Ceausescu. Prin intermediul a diferite canale, obtinusem informatii despre acea miscare de protest: imi amintesc ca una dintre sursele de informare a fost un om de afaceri italian, care, intamplator, se aflase atunci la Brasov. Am scris doua articole, ambele de la Viena, dintre care unul datat (in mod fals) din Budapesta si nesemnat, pentru a evita represaliile autoritatilor romane. Sosisem la Bucuresti vineri, 11 decembrie, cu scopul ascuns de a ajunge intr-un fel la Brasov inaintea Conferintei Nationale a PCR. Insa, imediat ce am ajuns la Bucuresti, mi-am dat seama ca proiectul meu era irealizabil: Brasovul fusese declarat "oras inchis" pentru cetatenii straini si, de fiecare data cand mentionam numele orasului, functionarii romani reactionau de parca as fi vorbit de dracu. Dar eu aveam, la Bucuresti, un prieten ziarist. Ne cunoscuseram in 1968, in timpul Primaverii de la Praga si al ulterioarei interventii a Pactului de la Varsovia, si, de atunci, ne mai intalniseram, din ratiuni profesionale, in diverse capitale europene: ne ajutam mutual. El lucra, pe vremea aceea, la "Scanteia" si, mai tarziu, a ajuns seful paginii de politica internationala. Din acele intalniri s-a nascut o veritabila relatie de prietenie, care dureaza si azi. Criza de la Praga l-a impresionat adanc pe prietenul meu, a carui onestitate profesionala l-a impiedicat sa ajunga - in pofida excelentei sale pregatiri profesionale - in nomenclatura redactiei. Imi aduc aminte ca, in timpul vizitelor sale la Viena, a trebuit odata sa urcam pe jos pana in Varful Rax (2.000 m), pentru a scapa de urmarirea agentilor din Viena ai Securitatii si pentru a putea discuta deschis despre situatia din Romania.

Un oras pustiu

Prietenul meu a avut o idee: nu stiu cum, el a reusit sa-l convinga pe secretarul cu propaganda al CC (care fusese director la "Scanteia") sa aprobe deplasarea mea la Brasov. Dupa un sir interminabil de convorbiri telefonice cu Ministerul de Interne, cu Securitatea, cu autoritatile de la Bucuresti si cu Ministerul de Externe, am primit unda verde pentru a merge la Brasov insotit de colegul meu, care, astfel, isi punea in pericol viitorul. Inca mai am in fata ochilor strazile orasului si pustietatea din hotel (al carui nume nu-l tin minte, stiu doar ca era cel mai bun din oras). Orasul parca era parasit: nimeni nu iesea pe strazile pe care umblau doar militienii (cu arme automate si veste anti-glont) si militarii. Agentii de militie si soldatii - desi echipati spectaculos - aveau frica intiparita pe chipuri. Eu eram singurul client al hotelului. Restaurantul era inchis si doar cu greu am reusit sa mi se aduca in camera ceva de mancat. In holul hotelului erau un singur functionar si patru sau cinci securisti, care reactionau cu nervozitate de fiecare data cand faceam vreo miscare neprevazuta. Nu faceau nici cel mai mic efort pentru a-si disimula prezenta si rolul. Aspectul lugubru era amplificat de frigul siberian care domnea in hotel, in conformitate cu normele de economisire a energiei dictate de Ceausescu.
A doua zi, cand m-am prezentat la sediul partidului pentru a ma intalni cu "autoritatile", strazile continuau sa fie goale. Acolo ma astepta un interpret. Era un cultivat profesor de limba germana de la un institut de invatamant mediu. Curand, mi-am dat seama ca nu avea nici cea mai mica idee in legatura cu ceea ce urma sa se intample. In timp ce asteptam, m-a intrebat, cu glas scazut: "Dar dv. nu stiti...?". M-am straduit sa-l calmez, spunandu-i ca tot ceea ce trebuia sa faca era sa-si dea silinta sa traduca in maniera cea mai corecta intrebarile mele si raspunsurile, fara a adauga sau neglija ceva.
Cunosteam uzinele "Steagul Rosu": le vazusem cu patru luni inainte, cu ocazia vizitei in Romania a sefului partidului si guvernului chinez, Hua Kuo Feng. Nu ma asteptam ca intrevederea respectiva sa-mi furnizeze vreo informatie senzationala, dar eram convins ca un dialog fara crispari mi-ar fi permis, poate, sa arunc o privire "dincolo" de ceea ce se comunicase oficial. Si asa s-a intamplat: cititorii ziarului "La Vanguardia" parcursesera deja cele doua cronici anterioare ale mele si cunosteau cu destule detalii ceea ce se intamplase in Brasov. Din informatiile publicate deja si din acea intalnire se deducea ca o stupizenie a "cuplului domnitor" (care umilea si calca in picioare demnitatea muncitorilor de la "Steagul Rosu") fusese picatura care umpluse paharul iritarii populare. Si, de asemenea, reiesea ca sosise momentul in care puterea trebuia sa tina cont de o anumita presiune exercitata de la baza.
Reactia organelor de securitate fusese relativ moderata: nu au existat morti din randul protestatarilor. Pe drumul de intoarcere catre Bucuresti, prietenul meu mi-a redat un zvon care circula prin redactia ziarului "Scanteia": in noaptea tulburarilor, Elena Ceausescu telefonase comandantului militar din Brasov si ii ordonase sa scoata armata pe strada. Conform aceleiasi surse, replica oficialului a fost respectuoasa, dar clara: "Armata poate fi scoasa pe strada doar la ordinul comandantului suprem". Atunci am inteles ca sfarsitul lui Ceausescu ar putea fi provocat doar de o revolutie controlata mai mult sau mai putin de insusi aparatul puterii.

Discursul lui Ceausescu, intrerupt de 88 de ori pentru ovatii

Totodata, imi aduc aminte ca, in timpul conferintei partidului, luni, cele 7.000 de persoane care asistau la sedinta au fost nevoite sa se ridice de 88 de ori din scaunele lor pentru a intrerupe cu ovatiile si lozincile de rigoare discursul lui Ceausescu. Noi, putinii corespondenti straini de presa, ramaneam asezati pe locurile noastre din loja rezervata presei. Atunci, Elena Ceausescu a ordonat activistilor insarcinati cu problemele de presa ca, pe viitor, sa-i ridice in picioare pe toti ziaristii. Dar, intrucat activistii stiau ca noi nu am fi respectat un asemenea "ordin", au decis ca printre noi sa amestece si "ziaristi romani". Rezultatul a fost mai prost, deoarece, in timpul ovatiilor, loja presei oferea un spectacol haotic: se ridicau in picioare doar unii romani, in timp ce noi continuam sa ramanem asezati.
In aceeasi seara, mi-am trimis articolul de la Bucuresti la Barcelona. Imi amintesc ca era pentru intaia data cand aveam la mine un computer din prima generatie (un "Tandy" fara memorie), cu ajutorul caruia am trimis textul prin linia telefonica de la centrul de presa, spre mirarea tuturor. Reportajul a fost publicat in ziua urmatoare si reprodus, o zi mai tarziu, de ziarul german "Die Welt", care avea un contract de colaborare cu "La Vanguardia".

"Ma rog sa nu se termine intr-o baie de sange"

Pe atunci, eu eram acreditat si lucram si la Moscova si stiam ca ascensiunea la putere a lui Gorbaciov producea multe schimbari. Imi amintesc ca de la Bucuresti am plecat direct la Praga, unde erau tot mai vizibile fisurile puterii. Functionarii romani care "aveau grija de noi" la Bucuresti erau uimiti de graba mea de a ajunge cat mai curand la Praga. Mai precis, in vinerea acelei saptamani, Gustav Husak trebuia sa-si prezinte demisia din functia de secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac. Doi ani mai tarziu, prietenul meu roman era la Viena cand, la 16 si 17 decembrie, au sosit primele stiri referitoare la inceputul revoltei de la Timisoara. Dupa ce am citit primele telegrame si dupa ce am ascultat primele stiri, ne-am privit fara sa rostim nici o vorba. Tinu, care se intorcea in aceeasi zi la Bucuresti, a murmurat doar: "Ma rog sa nu se termine intr-o baie de sange".
O zi mai tarziu, se inchideau frontierele si se anulau toate cursele aeriene cu destinatia Bucuresti. A trebuit sa zbor la Sofia, de unde am putut lua un tren, care m-a dus la Bucuresti. Acolo, am fost martor la deznodamantul unei revolutii semicontrolate, ale carei prime scantei se produsesera la Brasov, cu exact doi ani in urma. La Bucuresti, am vizionat o inregistrare video, realizata de un amator la reuniunile confuze si la intalnirile secrete desfasurate in sediul CC al PCR in ziua caderii lui Ceausescu. In coltul unei sali, i-am vazut pe generalii Vlad (seful Securitatii) si Stanculescu (prim-adjunct al Ministerului Apararii), nedezlipiti de un acelasi telefon, dand ordine si primind rapoarte. Si mi-am adus aminte de generalul de la Brasov care refuzase sa scoata armata pe strada. In urmatorul articol trimis ziarului meu, deja nu mai vorbeam despre o "revolutie", ci despre o "revolutie-lovitura de stat".

Ricardo Estarriol