de pe margine

Acum 15 ani…

… ma aflam in exil si incercam, pe cat mi-era posibil, sa ma obisnuiesc cu gandul ca asa imi va fi fost si mie dat, sa nu mai revad niciodata Romania, dupa ce amenintarea „Jilava sau pleci…“ ma alungase din tara, iar numele imi fusese inscris pe lista indezirabililor ce ar fi incurcat, intr-o forma sau alta, socotelile propagandistice ale lichelelor protapite in… „toate cele ce sint“ si ar fi agitat intrucatva apele fluviului de minciuna, revarsat peste inocenta unui popor mult prea blajin pentru Istoria ce-i incovoiase pana la pamant spinarea. Trecusera aproape zece ani de cand ma aflam printre straini, iar vestile de Acasa nu permiteau nici macar licarirea sperantei ca vreodata romanii se vor trezi si vor alunga Raul ce le intunecase atata amar de vreme existenta. In afara admirabilelor atitudini si actiuni, singulare insa, ale unor personalitati precum doamna Doina Cornea, de la Cluj, scriitorul Dan Petrescu, de la Iasi, sau domnii Radu Filipescu, Gabriel Andreescu si Dumitru Iuga, de la Bucuresti (cer scuze acelora, oricum cativa, omisi in fuga condeiului), restul populatiei lasa impresia unei resemnari endemice (chiar daca tentanta, orice asemanare cu actualitatea – democratica, totusi – ar fi cam fortata), prin care Demnitatea se zvarcolea ca intr-o mlastina din ce in ce mai adanca si tot mai urat mirositoare. Exilul, credeam eu atunci, se infratise cu Vesnicia si doar lacrima mai reusea, din cand in cand, sa-mi usureze sufletul ramas ancorat in tarina in care mi se odihneau parintii…
Si iata, la 15 noiembrie, in 1987, o stire anunta Planeta ca, la Brasov, mii de muncitori se razvratisera impotriva regimului Ceausescu si revendicau dreptul la o viata demna, fara comunism si fara dictatura. Printre atatea alte evenimente ce aglomerau in acel moment scena internationala, se profilau, in sfarsit, si romanii, ceea ce atunci a insemnat infinit mai mult decat a ramas consemnat in cartile noastre de istorie, fie ele „alternative“ sau nu. Dintr-o data, indiferenta generala fata de soarta celor 23 de milioane de europeni din Sud-Estul continentului (copios incurajata – si finantata ! – de priboii „cu ochi albastri“) sucomba si nici una dintre declaratiile „pro-occidentale“ ale mincinosilor de la Bucuresti nu a mai reusit dupa aceea sa opreasca „bulgarele“ ce avea sa striveasca doi ani mai tarziu una dintre cele mai perverse dictaturi din cate cunoscuse pana atunci Omenirea. Exilatii preluasera sloganele strigate pe strazile Brasovului, pentru a prelungi cat mai mult ecoul obidei explodate in inima Romaniei, usile cancelariilor vestice se deschideau din ce in ce mai larg in fata romanilor exasperati de suferinta fratilor lor de Acasa, iar „fardul“ sub care se ascundeau toate netrebniciile comuniste incepea sa se scurga ca un jeg de pe obrazul unui neam ce, vreme de decenii, fusese obligat sa isi ovationeze foamea si sa insoteasca cu urale alaiul propriilor sai asupritori. A fi roman redevenise o mandrie si nimeni nu s-ar mai fi incumetat sa nu ne bage-n seama, din moment ce si la noi rezona spiritul Solidaritatii poloneze, mult mai cunoscuta si, prin urmare, mai apreciata in mediile politice internationale. Cu toate ca nu aveau un Lech Walesa si nici protectia Sfantului Scaun de la Roma, romanii adusesera dovada ca si pe ei se va putea conta, in momentul in care… „geo-strategia“ va inlesni alungarea dictatorilor de teapa lui Ceausescu, ceea ce pentru prestigiul acestui popor a fost infinit mai important decat oricare dintre „performantele“ afisate pana atunci in „vitrina“ masluita a propagandei traco-daco-securistice. Exilul dobandea si el o limita, si pentru asta, nu voi reusi niciodata sa le multumesc indeajuns brasovenilor care, atunci, au redeschis un orizont la care, sa recunoastem, din ce in ce mai putini indrazneau sa mai viseze… Reflectam asupra acestor aspecte zilele trecute, la intalnirea organizata de Fundatia Academia Civica cu unsprezece dintre temerarii de acum 15 ani, ramasi aceiasi (superba proba de demnitate !) si dupa ce compatriotii lor au hotarat majoritar sa trimita in Parlamentul Romaniei „politicieni“ precum sinistrul Ristea Priboi. Ascultam relatarea fiecaruia dintre cei aflati in fata unei asistente inmarmurite de grozaviile aflate si, fara ezitare, m-am hotarat sa votez la proximul scrutin electoral (anticipat ?!) numai acel partid ce-si va aseza in frunte oameni precum domnii Dan Anghel, Aurica Geneti, Danut Iacob, Eugen Tudose, Florin Postolachi, Iosif Farcas, Marius Nicolaescu, Mihai Macovei, Marius Boeriu, Nicuta Paraschiv sau Werner Sommerauer. De se va mai gasi vreun asemenea partid… Daca nu, n-au decat sa voteze numai „Ei“ cu securistii „Lor“, inscrisi pe listele PSD, PRM, PD, PNL, UDMR, PNTCD etc. Fara oameni de nadejde precum cei enumerati mai sus, Romania nu-si va mai reveni din marasmul adanc ce ii ineaca idealurile (indiferent de invitarea la NATO sau UE!) si m-ar mustra cumplit constiinta daca as deveni si eu complice, chiar daca numai cu un vot, la comedia pe care am denumit-o deja Republica Securistica Romania. Tot „RSR“, pentru cine a uitat atat de repede…

Doru Braia